Invata sa vezi

RT Retezat 21-26.07

Aceasta tura in Retezat se zice ca a fost una sub sigla Ecotur pentru ca au fost … 2 membri: eu (Vali zis Spita) si Elena. Planul initial era sa fim vreo 6-7 si sa ne intalnim cu o parte din grup (Masu si Alexa) din Buila-Vanturarita.

Comunicarea inainte de plecare a fost un pic defectuasa. Eu aveam numarul gresit al Elenei si eram in Baia Mare la concurs MTB si ea era la dezbatere in Apuseni . Pana la urma am apucat sa luam legatura si ne-am intalnit pe 21.07 la gara sa plecam cu trenul de 23:45 spre Petrosani, tren foarte aglomerat cu oameni de toate culorile.

Marti 22.07  - Petrosani – Cabana Buta

 Dupa o calatorie destul de necomfortabila tot asteptam sa vedem Petrosaniul si sa ne intalnim cu Masu si Alexandra. Sarim din tren, afara ploaie marunta de inviorare. Nu aveam idee ce sa facem in ziua respectiva, sa incercam un Parangu Mic sau sa o luam inainte spre Retezat si sa nu ii mai asteptam. Ne mai invartim prin oras, vizitam o parte din el si vazand ca Masu nu da nici un semn i-am lasat un SMS pe la 7:00, am suit in microbuz si fuga pana la Campul lui Neag – Cheile Butii. La Cheile Butii mai facem planul de atac, ne mai aranjam impermeabilele si pornim pe prima bucata de urcus doar ca o luam gresit prima oara si ne intoarcem pentru a da de poteca marcata. Trecem de o stana, ne latra un pic niste caini si ne reintalnim cu drumul forestier. Vazand asta incercam sa cautam o scurtatura, dar ajungem prin balarii inalte de juma de metru si ude asa ca revenim din nou pe traseu. De unde de niciunde apare o dacie 1310 rosie troncanind pe drumul forestier. Noi fara sa ridicam vreo mana observam ca opreste si din ea ne invita un domn mai in varsta si inalt sa suim. Ultima sansa. Pe drum ne mai povesteste el ca e pescar pasionat si ca vine destul de des la parau sa prinda pastrav. O data statea el asa la pastrav si a venit ursul. Nu s-a speriat, si-a aprins o tigara, l-a lasat sa mormaie ceva si ursul si-a vazut de drum. Pe drum calatoria ne-a fost intrerupta de un copac pus de-a curmezisul. Ce sa facem? Domnu se duce in spate, scoate o toporisca si incepe sa dea in el. La un moment am mai luat si eu toporisca pentru ca omu avea o operatie la mana, dar nu avea probleme daca nu stia doctorul. Desigur ca eu nu aveam randament bun, nimerind in puncte diferite. Calea fiind eliberata mai continuam ceva drum cu masina apoi ii multumim domnului si mergem pe drumul forestier destul de vigilenti in urma povestirii cu ursul . Intr-un final ajungem si la Cabana Buta uzi bine si transpirati. Decidem sa nu mai intindem cortul si stam la cabana cu 20 lei pe noapte. Buna alegere dupa mine, avand in vedere in ce hal a plouat in seara aia. Sub deviza ‘vremea rea aduce oamenii impreuna’ (sub un acoperis, in primul rand) am socializat si noi cu lumea de pe la cabana. Am gasit un cuplu pe care il vazusem si de dimineata in Petrosani (Cosmin si Mihaela) si alt cuplu de maghiari din Oradea (Imi si Emi) intalniti prima oara jos la Cheile Butii. Ei au urcat dupa noi cu o masina de teren cu care se facea aprovizionarea la cabana. Pe la cabana am mai baut un ceai (1,5 ron), am stat, am vorbit cu lumea, ne-am semnat in caietul de vizite de la salvamont sa stie sa ne strige dupa nume daca ne pierdem. Eu fiind cu bocancii uzi, Imi, prietenul lui Emi a binevoit sa imi imprumute sandalele lui sa pot circula pe langa cabana si sa nu racesc. Au fost foarte folositoare. In ziua aceea am tot studiat hartile, ne faceam planuri pe unde sa mergem, cat dureaza, daca mai vin Masu si Alexa cum dam de ei, vremea cum o fi, cod galben, portocaliu. Multe variabile. Seara ne-am culcat pe la 11 si ceva dupa ce s-a terminat jocul de lumini cu tunete puternice. Grupul de polonezi era si el in sala de mese si dupa ceva beri si vin fiert radeau asa tare ca nu se mai auzeau tunetele. Cosmin juca sah cu un om de la salvamont si ceilalti incercau sa isi dea seama care piese sunt albe sau negre. In sfarsit ne culcam cu speranta unei zile senine, fara ploaie.

Miercuri 23.07  - Poiana Pelegii

Telefonul suna pe la 8:30 prima oara il aud, dar nu mai recunosteam melodia. Suna si a doua oara si il opresc. Scot un pic capul sa ma uit pe geam si era soare, senin, super. Am sarit din pat, m-am uitat in jur si mi-am dat seama in ce loc frumos ma aflam. A doua miscare a fost sa imi pun hainele mai spre soare si a treia sa imi iau aparatul sa fac poze. La 9:30 cand s-a trezit Elena totul era din nou in ceata. Mancam ceva, fiecare din rezervele lui, mai stabilim inca o data pe unde mergem si o luam pe cruce rosie spre Poiana Pelegii. Cosmin tot fredoneaza o melodie de dimineata si apoi pe traseu (I’m just a dreamer)

De pornit am pornit 6 oameni, dar Imi si Emi au ramas in urma, dupa propriul lor ritm. Ajungem sus pe Saua Plaiu Mic dupa un urcus de aprox 300m si trecem granita Parcului National. Pe drum mai vedem un strain cu un bocanc defect agatat de rucsac (talpa dezlipita). Deja imi puneam intrebari despre ascutimea pietrelor. La Poiana Pelegii (1610m) am ajuns imediat, la ora 13:10 si cum muntii erau in ceata, iar in urma discutiei cu cei de la Salvamont am aflat ca inca era cod galben asa ca urma sa instalam corturile acolo, fata de cuplul din Oradea care a decis sa isi continue drumul spre Bucura.  A urmat o zi de pierdut vremea pe acolo, stat la bancuta la caldura buteliei Elenei si la o vorba cu cehii, cu doi neni ce asteptau si ei vreme buna sa faca focul si sa isi pregateasca bucatele multe aduse cu ei. Si tot ploua si ploua pana cand ne-am retras in cort, am mai cetit niste povesti de munte dintr-o revista, ne-am gandit la vreme buna si tot asa. La un moment dat, si din cauza ploii, simteam ca trebuie sa caut un copac asa ca am zis ca era numai bun drumul afara pentru a da gata si jumate de conserva ramasa pe bancuta. Am luat paine in buzunar si am asteptat momentul prielnic sa ies afara. Desigur ca in momentul delicat a inceput ploaia mai tare, dar asta e. Cand m-am intors Elena mi-a oferit o guma de mestecat si a insistat de fapt sa o iau pentru ca umpleam cortul de esenta de sardina. Am stins lumina si am trecut la somn.

Joi 24.07  - Poiana Pelegii – Lacul Bucura – vf Bucura

Dupa o noapte ploioasa si cu dureri de spate si de sold (deh, nu prea am dormit la cort) ne-am facut incalzirea de dimineata, am inhatat niste kcal si am trecut la strangerea tarabei. Pe la 11:00 reusim sa ne punem pe traseu marcaj cruce rosie, dar pana la urma e banda albastra. Oricum era o singura poteca nu aveam cum sa ne ratacim, dupa cum a spus si omul batran de la Salvamont. Iarasi incepem un ritm semi-alert si eu raman un pic in urma pana mi s-a mai asezat sandvisul cu cabanos si svaiter. Dupa ce iesim din padure si trecem in sectiunea de jnepenis ni se arata si noua pentru prima oara muntii ce ne inconjurau insotiti de un soare placut. Dupa vederea de ansamblu facem niste poze si ne continuam drumul spre Bucura ce nu avea sa fie lung deloc. Lacul Bucura (2041m), prima impresie “da parca nu-i asa mare”, desi are doar 8,9ha. Aici Elena gaseste pe un cunoscut pe nume Adrian Burciu, membru Hai-Hui si cum el se indrepta cu un grup mare spre vf Bucura ne hotaram sa mergem si noi ca doar era frumos afara si eu cu Elena nu ne mai luam mantale, dupa ce depozitam rucsacii la Refugiul Salvamont. De aici am pornit cu grupul mare pe marcajul punct rosu, am facut echilibristica pe pietre mari, am vazut in stanga lacurile Florica, Viorica, Ana si la un moment dat la o ramificatie, intre Tau Agatat (unde era si zapada) si Taul Portii trebuia sa facem dreapta si apoi stanga in sus pe pietre. Nu ne-am dat seama din prima si ne-a ajutat Adi. Cand ajungem in sa observam ca in rezervatia stiintifica se faceau teste pe ceata groasa si nu se vedea nimic dincolo. Patratul rosu delimita granita rezervatiei. Tot mergand spre varf suntem mereu amenintati de ceata, dar nu ne incurca sa escaladam ultimii metrii pana pe Bucura (2433m) . Aici facem un mic popas pentru comunicarea cu lumea. De abia aici aflu ca Masu nu mai era pe urmele noastre ci probabil ne astepta la o terasa in Bucuresti. Primesc si cele 5-6 SMS uri disperate de la parintii mei care nu ma gaseau la tel in timp ce tara era sub cod galben. La 14:45 ajunge SMS ul linistitor la parintii mei. Pe coborare de pe varf apuc sa le zic ce frumos e acolo, cand deodata incepe grindina ! Si sa vezi ce m-am transformat in capra neagra de saream din piatra in piatra sa imi ajung din urma grupul. Grindina se inteteste, noi vedem lacul si nu mai urmam traseul marcat ci o taiem drept la vale. Freeride adevarat. Pe la jumatatea coborarii incep si tunetele. Eu si Elena fugeam ca la Carpathian Adv inainte de linia de sosire. Cosmin si Mihaela mergeau mai linistit, aveau mantalele la ei. In sfarsit ajungem sa traversam si scurgerea Lacului Bucura, abordam trase diferite si ramanem pe picioare. Cand mai era un pic pana la refugiu Elena prinde o piatra alunecoasa pe poteca si ia o cazatura, dar nu s-a stricat decat un pic onoarea . La refugiu, salvamontistul Adi de 20 ani rade un pic de noi cum alergam ca disperatii si ii aduce aminte Elenei de alunecarea de la sfarsit. Neavand mai nimic de schimb Adi ne ofera la fiecare cate ceva. Mie niste sandale (deci gata, trebuie sa imi iau si eu), Elenei un windstopper, Mihaelei niste adidasi, lui Cosmin niste pantaloni si la toti cate o ceasca cu cafea. Multumim pentru ospitalitate. Si asa am ramas blocati pe terasa salvamont si ne uitam cum ploua, mai vorbeam cu lumea, in special Elena care nu cred ca a scapat pe cineva cu care sa nu vorbeasca. Asa aflam ca un ucrainean si un american erau pe vf Peleaga si ca un grup mai mare de-al lor era pe undeva pe la L Gemenele si trebuiau sa soseasca. Au aparut si cehii de jos de la P. Pelegii si s-a umplut terasa. Toti cautau un acoperis. La un moment dat apare americanul si incepem sa ne mai distram, sa glumim, sa mai exersam engleza. Oricum erau haiosi in special ucraineanul, care era studentul americanului, invata engleza, dar in Budapesta. Dupa ceva timp apare si primul din grupul numeros si acesta era ud tot, cu o geaca de motociclist si in blugi (Bogdan). Alergase mai tot traseul pe coborare ca sa se mentina cald, altfel il prindea ceva mai serios decat o raceala. Intr-un final ajunge grupul complet (Andu, profesorul, Bila, Ala, Bianca, Catalin, Bogdan) si se umple veranda de haine puse la uscat. Incep acum si povestile celor pierduti prin ceata si cu trasnetele pe langa ei. Mai tragem cu urechea, ne minunam, mai schimbam o vorba, asa ca pensionarii. Unul din ei zice: „eu nu ti-am spus sus acolo, dar parca simteam miros de ars“ (de la trasnete desigur). In sfarsit vine si vremea sa ne culcam, se impart locurile in refugiu si primesc loc la parter, mai bine decat pe podea cum dormeau cehii. Imi aranjez frumos locul dupa care ies afara sa astept sa apara stelele si eventual vulpea. Am avut noroc si a fost senin in noaptea aia si cerul s-a aratat cum rareori il mai vazusem. Cu mine mai erau si Adi cu Elena. Si ei tot constelatii cautau.

Vineri 25.07  L. Bucura – grota ciobanului

De data asta nu a mai sunat ceasul, dar m-am trezit singur de la lumina si de la durerile de spate si sold (deh, nici pe scanduri nu sunt obisnuit sa dorm). Nerabdator am aruncat o privire spre geam sa verific prognoza pentru acea zi si se prezeta ca de obicei, ploaie si un pic ceata. Cosmin incepe cu melodia zilei “Everybody hurts” -bine ales. Azi era si ziua de nastere a Mihaelei.

Ce sa facem, ca vroiam sa urcam pe Peleaga, dar nu se vedea nimic si trebuia din nou sa ne udam. Si asa am ramas langa lac, ca pensionarii. Am jucat un mic whist (Adi castiga) si am mai primit vizite de la ciobanul Daniel. Ca tot aveau nevoie la salvamont de ceva lactate decidem sa mergem mai multi la cioban sa procuram niste marfa. Cosmin imi zice ca se tine un curs de managementul proiectelor acolo la cioban si poate ma intereseaza si pe mine. Ii raspund ca daca nu se dau si ceva aperitive, bauturi din oficiu nu pot sa vin. Si uite asa ma duc si eu dupa ei topaind din piatra in piatra sa raman uscat la bocanci. La cioban facem degustari, studiem locul unde se cazeaza, cate persoane intra, fac bilantul (vorba lui Cosmin) si imi cumpar si eu niste cas. In cateva minute suntem surprinsi sa vedem ca … ploua din nou. Bianca in timpul plimbarii si-a pierdut telefonul si incep cautarile pe malurile Bucurei, dar nimic. Dupa ce ne intoarcem, trece ceva timp si ciobanul incepe sa comunice cu o pers de la salvamont peste lac. “Baaah, vezi ca…m..o.. ul “ “Ce e Danieleeee ?” “Telefonul breeee, l-am gasit p’aiceaaa. Ii la mine acuuu” “Bineee, o sa il luaaam.” Ciobanul se pare ca avea si el un Nokia si a ascultat ceva melodii de pe telefonul Biancai.

Pe seara tot din plictiseala ne-am strans unii la remi si altii la monopolys (metropolis). Echipa la monopolys era Cosmin, eu, Mihaela, Bogdan si Catalin – banca. Ne-am distrat ceva, am amestecat regulile, ne-am chinuit sa vedem bancnotele la lumina frontalei, iar la sfarsit Mihaelei i s-a oferit o lumanare si s-a cantat ‘la multi ani’. Vorba aia, gestul conteaza. Pana la urma ne culcam pe la 11 de data asta fiind fara cehi am putut sa dorm pe diagonala, deoarece depaseam lungimea scandurilor.

Sambata 26.07 – L.Bucura – L. Pietrele – Cab Gentiana – Petrosani

Astazi era vremea sa plecam spre patrea nordica a Retezatului eventual plecare directa spre Bucuresti, depindea de vreme si de resurse. Ma trezesc din nou inaintea celorlalti cu mai putine dureri de data asta si observ ca afara era senin, frumos. Citisem intr-o revista un articol in care spunea ca trebuie sa fii la ora 9, maxim 10 pe vf Peleaga daca vrei sa vezi ceva. Era pe bune. Hotarati sa plecam incepem sa ne agitam, sa strangem, sa mancam, doar ca grupul salvamont a fost mai rapid si au plecat spre Buta pentru aprovizionare inaintea noastra. Desigur ca eu ramasesm ultimul la impachetat, am avut ceva probleme cu sacul si pana am luat si kcal de care aveam nevoie sa urc a durat ceva. Pe la 10:40 reusim sa plecam, ne luam ramas bun de la oameni, le multumim inca o data pentru ospitalitate si promitem sa revenim pe o vreme mai placuta. Nu mai era timp sa facem vreun varf si fiind satui de atata ploaie am decis sa ii dam bice sa prindem trenul de 3 spre Buc, ultima sansa.

La 11:15 deja traversam saua si vedeam lacul Pietrele in departare. Vf Peleaga era tot in ceata. Melodia zilei, pentru mine cel putin era – Start me up- Rolling Stones (buna pentru pastrarea motivarii).

Urmand banda albastra am tot coborat in serpentine cu Cosmin ducand trena. Incercam sa ma tin dupa ei si sa stau si pentru poze. Pai ce rost avea aparatul daca nu ma intorceam si cu cateva instantanee. Eu am insistat sa fac si o poza cu grupul, adica sa aparem toti 4 nu doar ei, dar nu am reusit sa ii conving. Ajungand mai pe plat am pregatit aparatul cu selftimer si mi-am facut un autoportret rapid, apoi am recuperat distanta pierduta. Si tot asa am coborat din piatra in piatra pe poteca pe care curgea un firicel al paraului Pietrele si nu ma puteam opri, trebuia sa continui pe urmatoarea piatra altfel pierdeam momentul, inertia, cum vrei sa ii spui. M-au ajutat si betele la echilibristica pe pietre si radacini ude si mai ales la multele traversari ale paraului. La o anumita traversare unde era pus un bustean subtire pentru ajutor Elena a renuntat la ajutorul betelor si a alunecat de pe lemnul ud, picand cu ambele picioare pana la glezne in apa rece. Acum cel putin stia un lucru, noroc cu sandalele alea de schimb. Dupa Gentiana. prin padure ne e dat sa vedem o adevarata ciudatenie si anume o doamna mai in varsta cu umbrela se proteja de ploaie sau poate era pentru echilibru.

Si asa in pas rapid am ajuns la 13:25 la Cîrnic unde am aflat ca trebuia sa fim la 13:45 in Ohaba sa prindem personalul pana la Petrosani. Clar, probleme! Chiar daca am facut un traseu de 4-5 ore in 2-3 nu era de ajuns. Soferul ne suie rapid si merge rapid in viteza a 3-a pe drum forestier, se mai apleaca dupa un bidon ce fugea spre usa, tinand volanul cu stanga. Ajungem si pe sosea, mai incercam sa aflam de mijloace de transport de la sofer, el iar se apleaca dupa bidon, de data asta cat pe ce sa intre in balarii cu masina. Pana la urma ne lasa teferi in Ohaba si de acolo urma sa prindem o ocazie cu o duba norocoasa unde am incaput toti 4. Soferul, cu semnul de incepator, ne linisteste ca ajungem la timp in Petrosani. Pe drum mai aflam despre afacerile din comunele din jur, despre o experienta cu parapanta, o manea (“Hai vino in mercedess, hai vino in avion, ca eu vreau sa te iubesc si sa-ti dau un milion” …haulez).

In sfarsit ajungem la 3:05 in dreptul pasarelei, vedem un tren in statie si indemnati de Cosmin “no hai, fugi, repedeee” o luam la trap pe pasarela si imi simteam genunchii de parca ma lovea cineva constant. Ajunsi pe peron aflam ca nu era ala trenul asa ca in repezeala apucam sa luam si bilete. Nu apucam sa ajungem in vagonul unde aveam bilete ca se si fluiera de plecare. In compartiment cu o doamna incepem sa ne schimbam. Eu imi schimb tricoul folosit 4 zile, Elena isi scoate bocancii facuti burete si apoi ne punem pe desfacut ultimele sardine si impartit ce mai aveam pe la noi. Dupa asa o alergatura consumasem ceva energie.

Pe drumul cu trenul Cosmin incearca sa mai inveseleasca atomsfera si ne aduce aminte ca la Caracal s-a rasturnat carul cu prosti, apoi in urmatoarea statie scoate capul pe geam si intreaba un agent CFR: “imi spuneti si mie, aici ii Clujul?… Clujul, aici ii ?”  “E, da, Rosiorii de Vede” raspunde suparat agentul.

Cam asta a fost, ajunsi in Bucuresti promitem sa le trimitem poze lui Cosmin si Elena si ca vom reveni in Retezat sa urcam pe vf ce nu am avut ocazia sa o facem de data asta.

A fost printre primele ture ale mele de durata peste 4 zile si acesta e si primul RT scris de mine, se vede ca m-am lungit. Oricum sper ca v-a placut povestioara si mai ales pozele.

Carari mocirlite ! aaa.. pardon .. insorite!

Pentru tot albumul cu poze este link:  http://picasaweb.google.com/zoloper/ 

Poze si RT  de Vali B.

PS: pe marginea lacului in dreptul cavernei ciobanului era scris cu pietre “Batman lives”